CĂTRE

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI,

Subsemnata Oana Bîzgan, Deputat în Parlamentul României, în calitate de inițiatoare a proiectului de lege (Pl-x nr.101/2020) privind modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și pentru modificarea Art. 223 Alin. 2 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală adoptată de Parlamentul României și cu privire la care Guvernul României a depus o sesizare de neconstituționalitate, formulez prezentul

MEMORIU AMICUS CURIAE

 pe care vă rog respectuos, să îl aveți în vedere la examinarea sesizării susmenționate și prin care intenționez să completez expunerea de motive care a stat la baza adoptării legii atacate, sprijinită pe o amplă analiză și numeroase studii inițiate în domeniul vizat de modificările pe care le-am propus, argumente care să servească la respingerea sesizării privind excepția de neconstituționalitate invocată.

 PREAMBUL

Obiectul sesizării îl constituie modificarea propusă privind imprescriptibilitatea răspunderii penale în cazul infracțiunilor de viol, respectiv act sexual cu un minor, în raport cu prevederile art. 16 din Constituție.

În susținerea acestei excepții de neconstituționalitate se argumentează tratamentul discriminator care s-ar institui între autorii infracțiunilor menționate și persoanele care comit infracțiuni de o gravitate cel puțin egală, exemplificând cu câteva categorii de infracțiuni pentru care legea prevede pedepse aspre, care indică un grad de pericol similar.

De asemenea, se subliniază caracterul arbitrar în selectarea infracțiunilor pentru care răspunderea penală nu se prescrie, în raport cu acele categorii de infracțiuni care vizează la fel, libertatea și integritatea sexuală și ale căror victime sunt supuse unor traume similare, cu efecte care duc la întârzieri în sesizarea organelor judiciare.

Făcându-se trimitere la jurisprudența CCR, se concluzionează că diferența de tratament nu se bazează pe justificări obiective și rezonabile prin modificările aduse, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 16 din Constituție.

 PRINCIPII

În primul rând este de subliniat faptul că principiul egalității în drepturi consacrat în art.16 din Constituție, presupune egalitatea de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile.

Or, chiar dacă valorile lezate prin comiterea unor categorii de infracțiuni sunt aceleași sau similare, este important de subliniat faptul că politica penală trebuie să aibă în vedere nu doar aspectele generale, ci și specificul remarcat în cazul fiecărei infracțiuni, incluzând și aspectul rezultatelor scontate la data adoptării reglementărilor.

Astfel, în condițiile în care, datele statistice privind frecvența comiterii anumitor infracțiuni, practica judiciară în materie, soluțiile prea numeroase de clasare a dosarelor sau alți indicatori care relevă o discrepanță evidentă între intenția legiuitorului și efectele aplicării reglementărilor în materia respectivă,  certificând eșecul dispozițiilor legale instituite, eșec oglindit și de îngrijorarea manifestată în opinia publică, modificarea politicii penale nu doar se justifică, ci se impune, fără riscul de a se încălca principiul nediscriminării.

CONTEXT GENERAL – DATE RAPORTATE

Datele concrete invocate în expunerea de motive a inițiativei legislative pe care am inițiat-o și care a fost votată de Parlamentul României sunt suficiente pentru a răspunde exigențelor impuse de însăși jurisprudența Curții Constituționale privind tratamentul juridic diferit pentru situații care se deosebesc în mod obiectiv și rezonabil, reflectând în mod neîndoielnic justețea unei astfel de modificări.

Datele puse la dispoziția legiuitorului pentru a convinge de necesitatea acestor modificări, relevau inegalitatea de tratament privind victimele infracțiunilor de viol și de act sexual cu un minor sub aspectul garantării caracterului protector al legii, dispozițiile legale existente dovedindu-se ineficiente în raport cu realitatea din societatea noastră, repararea acestei inegalități neputând duce la concluzia unei discriminări între categoriile de infractori, ci fiind impusă de situațiile obiective certificate.

  • Trei din patru cazuri de act sexual împotriva unui minor ajung să fie judecate de instanțele românești ca fiind acte consimțite. În ultimii cinci ani, peste 2000 de cazuri de act sexual cu un minor au trecut prin instanțele românești, iar peste jumătate dintre acestea vizează victime sub 15 ani, conform datelor înregistrate de Consiliul Superior al Magistraturii. În aceeași perioadă, alte 355 de cazuri de viol în care victimele au sub 16 ani au fost judecate în același mod.
  • În 2017, din totalul de cazuri de act sexual cu un minor, pe rolul judecătoriilor, doar 42,17% cazuri au sfârșit prin condamnări definitive, conform datelor furnizate de Ministerul Justiției. Dintre acestea, 50% au reprezentat executare cu suspendare și doar 25,77% dintre cazuri s-au finalizat cu executare în detenție. Dintre persoanele condamnate la executare în detenție, aproximativ 88% au primit pedepse mai mici de cinci ani.
  • Patru din cinci infracțiuni sexuale sesizate la Poliție sfârșesc fără dispoziții de trimitere în judecată a unui agresor. Între 2015 și 2020 (primele 6 luni), au fost depuse aproximativ 25.500 de sesizări penale ale unor infracțiuni la viața sexuală. 23.400 de dosare au fost soluționate. 4500 de dosare penale deschise ca urmare a sesizării unor infracțiuni la viața sexuală s-au finalizat cu dispoziții de trimitere în judecată a unui agresor, iar alte 19.000 de dosare au fost clasate.
  • România ocupă primul loc din țările membre ale Uniunii Europene în ceea ce privește cetățenia victimelor traficului de persoane, iar aproximativ 75% din victimele identificate ca fiind cetățeni români au fost traficate în scopuri sexuale.

Acestea sunt doar câteva dintre cazurile care ajung în instanță. Pe de altă parte, alte sute de cazuri în care minorii sunt abuzați sexual sunt colectate de Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului (aproximativ 570 de cazuri de abuz sexual cu victime minori în 2018). Însă cazurile raportate reprezintă doar o parte din realitatea acestei societăți. Raportarea cazurilor de violență sexuală este o problemă foarte serioasă în România, la fel ca în alte țări, întrucât de cele mai multe ori victimele se tem că nu vor fi crezute, că se vor face de rușine, le este teamă de urmările amenințărilor pe care le primesc din partea agresorilor ori sunt speriate că vor fi învinovățite pentru situațiile prin care au trecut.

INTENȚIA LEGIUITORULUI vs EFECTUL APLICĂRII LEGII

Dincolo de toate argumentele tehnice și statistice prezentate, datoria statului român este în primul rând una umană, una de protejare a celor mai vulnerabili cetățeni și de protejare a principiului de dreptate.

Or,

pentru victimele de 12 ani în cazul cărora faptele sunt încadrate și judecate ca act sexual cu un minor și nu ca viol, ceea ce sunt cu adevărat, acest principiu nu este protejat,

pentru toate victimele care au fost puse sub acuzația de consimțământ la 10, 11, 12 ani, chiar dacă nu au împlinit nici măcar vârsta răspunderii penale, acest principiu nu este protejat,

pentru victimele care au îndurat ani la rând abuzurile sexuale, fizice și psihologice ale unui părinte sau ale unui apropiat, fără a avea încrederea sau suportul pentru a apela la autorități, acest principiu nu este protejat,

pentru toate victimele care au trăit în abuz sexual și teroare încă din frageda copilărie și care nu au primit sprijinul să poată denunța pedo-criminalul în timpul de prescriere a faptei, iar acum, mature fiind găsesc tăria și curajul să vorbească despre modul în care statul roman a eșuat să le protejeze când erau extrem de vulnerabile (copii), acest principiu nu este protejat,

pentru victimele abuzurilor sexuale care trăiesc constant cu teama că abuzatorii lor ispășesc pedeapsa în libertate, acest principiu nu este protejat,

pentru toți părinții care știu că un abuzator ispășește pedeapsa prin muncă în folosul comunității, la școală, la centre educaționale sau centre pentru copii cu dizabilități, acest principiu nu este protejat.

 CONCLUZII

Abuzurile sexuale asupra minorilor reprezintă o încălcare gravă a drepturilor și libertăților acestora, având consecințe alarmante asupra dezvoltării lor emoționale, cat și a societății noastre în ansamblul său. Statul român are datoria de a lupta împotriva unor astfel de fapte și de a proteja cele mai vulnerabile categorii. Legiuitorul are datoria de a schimba cadrul legislativ în funcție de realitatea cu care se confruntă societatea pe care își propune să o protejeze. Or, în cazurile abuzurilor sexuale, datele alarmante din ultimii ani, dar și specificul fiecărui caz în parte, ne arată că avem, în acest moment, un cadru legislativ care eșuează, în mod sistematic, să atingă efectele scontate.

În timp ce victimele unor astfel de abuzuri au nevoie de ani de sprijin psihologic, moral, financiar, juridic șamd, abuzatorii primesc un vot de încredere din partea legiuitorului: pedepse cu suspendare și muncă în folosul comunității. Acest vot de încredere are, de cele mai multe ori, două efecte care ajung să perpetueze problema cu care ne confruntăm. În primul rând, victimele nu mai au încrederea să ceară ajutorul, sau să sesizeze aceste infracțiuni instituțiilor care au rolul de a le proteja. În al doilea rând, abuzatorii ajung să recidiveze (rata actuală de recidivă în România fiind de 70%), pentru că pedeapsa inițială nu a fost proporțională cu gravitatea faptei.

În cadrul sesizării de neconsituționalitate prezentate de Guvernul României se face referire la tratamentul posibil discriminatoriu îndreptat către abuzatori, deoarece infracțiunile de viol și de act sexual cu minor sunt introduse în lista infracțiunilor imprescriptibile. În toate cazurile menționate anterior, traumele și efectele asupra victimelor și familiilor acestora sunt, la rândul lor, imprescriptibile.

În cei 25 de ani de când România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului, statul român a pierdut toate cazurile care privesc infracțiuni la viața sexuală cu victime minore și care au ajuns la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului.

O astfel de problemă, care afectează cele mai vulnerabile categorii sociale din această țară, are, cu siguranță, mai multe soluții și căi de atac. Însă niciuna dintre ele nu are puterea să oprească, de la rădăcină, ani de traume fizice, sexuale sau emoționale, dacă nu au ca suport un cadru legislativ coerent și complex, care își protejează cetățenii și mai ales copiii.

Față de argumentele expuse apreciez că cererea de neconstituționalitate formulată nu are temei tehnic, statistic și nici uman. Cred cu tărie că viețile acestor victime, dar și ale tuturor potențialelor victime din România, stau în mâinile dumneavoastră.

Cu deosebită considerație,

Oana Bîzgan – Deputată Independentă în Parlamentul României