Registrul Infractorilor Sexuali – o poveste din Parlament

Undeva în România, într-o localitate oarecare, un profesor de sport a violat trei copii. A fost condamnat, și-a ispășit pedeapsa, iar după 4 ani s-a angajat din nou ca profesor de sport, în celălalt capăt al României. A violat alți șapte copii.

Eram deja în Parlamentul României de un an de zile când am auzit de acest caz. Eram nu doar revoltată, ci șocată. Inițial am crezut că este vorba despre neimplementarea legislației. Aveam să aflu, după ceva timp, că astfel de „înscrisuri” din cazier se șterg foarte rapid. Și că nu aveam, ca țară, un instrument prin care să monitorizăm astfel de cazuri. După un an de zile în Parlament nu știam toate legile. Dar eu eram convinsă că, la o recidivă de 70%, România a înțeles gravitatea problemei și are măcar un Registru al infractorilor sexuali. Răspunsul a fost unul simplu și tranșant: suntem orbi în fața unor astfel de cazuri. Orbi și complici.

Eram pusă în fața unei realități care doare: zi de zi, copiii noștri sunt puși în pericol. Un pedocriminal se poate plimba prin țară, după ce a ispășit pedeapsa, se poate angaja în școli și poate comite fapta din nou. 7 din 10 cazuri recidivează. Nu există programe de sprijin psihologic în închisori. Nu există programe de sprijin pentru reinserție în societate. Nu atacăm în niciun fel această problemă. Nu protejăm victimele, nu monitorizăm infractorii.

Am început să cercetez problema și aveam să descopăr că realitatea este chiar mai gravă decât îmi imaginam. Pe adresa oficială primeam e-mailuri de la mame care știau că au un pedocriminal în zonă și nu știau ce pot face mai bine pentru a-și proteja proprii copii. Îmi venea să urlu de fiecare dată când citeam o astfel de poveste. Știam că este de datoria mea să rezolv problema și știam că dacă pot să protejez măcar un copil, mi-am îndeplinit misiunea. Am căutat soluții – putem interveni pe o lege existentă sau trebuie să facem una nouă? Am comparat soluțiile legislative cu cele din alte țări, membre UE sau nu. Vedeam sisteme implementate de ani de zile, pedepse minime mult mai mari, registre naționale automatizate care monitorizau situația. Am ajuns la concluzia pe care nu o preferam – trebuie să facem o nouă lege pentru înființarea unui astfel de registru. Spun că nu o preferam, pentru că o lege nouă trece prin Parlament mult mai greu decât o modificare legislativă punctuală.

„Dar o lege nouă înseamnă că putem face ceva bun de la început, este o oportunitate ”, îmi spuneam. Am lucrat cu echipa să găsim cea mai bună variantă. Desigur că ne doream să fie ceva public, transparent, pe sistemul Statelor Unite. Dar nu este despre ce ne dorim doar, este despre ce putem face, ce se potrivește cu sistemul nostru legislativ, cu sistemul judiciar. Nu suntem Statele Unite. Dar suntem o țară membră a Uniunii Europene, leagănul Drepturilor Omului. Suntem cetățeni UE. Dacă Franța, Germania, Spania, Portugalia, Irlanda au putut, și noi putem.

Dorința noastră este să propunem ceva funcțional cât mai curând posibil. Ne loveam de rezistența la schimbare – cu cât propuneam o soluție scoasă din contextul nostru administrativ, cu atât aveam să ne lovim de mai multe „Nu se poate”, „Nu avem cum”, „Nu ne lasă legea, doamnă!”. Am găsit soluția să mergem pe forma cazierului judiciar și să implementăm un sistem în acest departament al Poliției Române. Zis și făcut: am scris proiectul, am adunat peste 120 de semnături ale colegelor și colegilor din Parlament. De explicat situația era simplu: este vorba despre atâtea vieți distruse și despre ce putem face noi pentru ca astfel de cazuri să nu se mai întâmple. De acceptat soluția a fost mai greu: au existat voci reticente care spuneau că nu putem face nimic public, nici măcar o bază de date pentru poliție, pentru că încălcăm dreptul la viață privată și protejarea datelor. Din fericire găsisem o soluție care se plia pe cerințele Uniunii Europene și care nu încălca aceste drepturi.

În momentul în care depun un proiect trebuie să identific momentele decisive, unde pot intra „actorii” care pot influența adoptarea unei noi legi. Primul pas era punctul de vedere al Guvernului, prin Ministerul Afacerilor Interne. Aveam semnale că MAI nu va susține, oamenii care se uitaseră pe proiect erau sceptici. Fără susținere din partea lor, proiectul putea să meargă pe o traiectorie greșită. Multe, extrem de multe aspecte din viața noastră de zi cu zi depind de cât de bine sunt discutate și tranșate subiectele între Legislativ și Executiv. Iar misiunea mea a fost să găsesc o soluție care poate fi implementată cât mai repede. Cu fiecare zi și fiecare discuție simțeam și mai apăsătoare e-mailurile mamelor care îmi scriau. Îmi doream să ajung în acel punct în care să le zic: „gata, am făcut un pas în față, avem acest registru”. Dar lupta era lungă.

5 ore, 8 bărbați lideri și experți din MAI și IGPR, un alt coleg parlamentar și eu, Oana Bîzgan, „independenta care vrea să facă legi”. Cam așa a arătat discuția decisivă. Desigur, nu a fost nici prima, nici ultima, dar a fost cea care a făcut diferența. De la început mi-am dat seama că suntem din lumi diferite: eu mă întrebam unde au ascuns femeile, ei se întrebau ce caut eu acolo. Am învățat enorm din aceste 5 ore. Negocieri aprige, suișuri și coborâșuri. Acum când retrăiesc amintirea mă gândesc la un meci de tenis în care te lupți până la ultima picătură de energie pentru un punct. Acum eram convinsă că e gata, că am câștigat, peste 15 minute eram cu cinci pași în spate față de unde pornisem. Eu eram una, ei erau 8, cu extrem de mult know-how și cu dorința de a nu face o mișcare greșită. 5 ore de negocieri, argumente și găsit soluții. „Hai că poți, Oana, ridică-te și hai, știi de ce faci asta”.  Începusem să mă obișnuiesc să fiu văzută ca o ciudățenie. În majoritatea discuțiilor, oamenii încearcă să mă pună într-o cutie. Cred că e mai simplu așa pentru ei, să gândească în cutii. După ce își dau seama că nu au în ce cutie să mă pună, există două opțiuni: ori sunt cu mine, ori sunt împotriva mea. Desigur, pentru mulți dorința de a mă pune într-o cutie persistă. Cert este că după cele 5 ore de negocieri, erau cu mine, nu împotriva mea. Pentru mine lucrurile erau clare: voi trece această lege, chiar dacă asta înseamnă să dau toată energia pe care o am.

M-am bucurat să văd că sunt dispuși să lucrăm la proiect peste vară. Dar bătălia nu era câștigată și nu era momentul să las garda jos. Toată vara lui 2018 am lucrat la proiect alături de o expertă din cadrul MAI. Cot la cot, cele două versiuni începeau să meargă spre aceeași direcție. Era vacanță parlamentară pentru mine, era perioadă de concediu pentru ea. Dar conta mai mult să ajungem să vedem proiectul final. Am reușit să introducem tot know-how-ul colegilor din MAI și să punem piatra de temelie pentru un registru funcțional, care poate fi implementat rapid. Un registru care să conțină datele bio genetice ale infractorilor, domiciliu, fotografii recente șamd. Nu era registrul public din Statele Unite la care visam la începutul acestei călătorii. Dar era un sentiment nou, pe care îl pot descrie cu greu – spărsesem zidul. Acel zid de care ne lovim zi de zi –„statul”, acel zid despre care vorbim mereu în discursul „noi versus ei” avea acum o breșă. Este un zid care a văzut multe până acum– războaie, comunism, crize, diferite guverne. Până în acel moment aveam impresia că pot lucra și ocolindu-l, dar de data aceasta reușisem să trec prin el. Dacă reușești să faci asta, primești în schimb informațiile și experiențele trăite sau văzute de acest zid. Nu faci doar un pas, faci zece dintr-o singură lovitură.

Am redepus toate modificările lucrate cu MAI din partea inițiatorilor. Asta a însemnat să reiau discuțiile cu ai mei colegi și să le explic fiecare schimbare. Când sunt în astfel de „expediții”, nu sunt perfect conștientă prin ceea ce trec – psihic și fizic. Nu mănânc, nu respir. Dar știu pentru ce lupt și asta mă face să merg mai departe. Știam, în interiorul meu, că dacă ajut măcar un copil, nu va fi nimic în van. A meritat acea muncă: eram zilnic în fugă de la Cameră la Senat, de la o colegă la un alt coleg. Simțeam deznădejde de cele mai multe ori. Bătăliile se dau în comisii. Și la votul final. De fapt, până când nu vezi decretul de promulgare, nu poți respira ușurată.

La Senat am avut raport pozitiv de la comisiile de specialitate și vot aproape în unanimitate (o singură abținere). Eu îmi păzesc legile. Știu că sună posesiv, dar merg în comisiile care dau raport la toate legile pe care le am. Merg cu argumente și cu toată energia pe care o am. Mă uit să văd ce alte instituții sau ONG-uri sunt invitate și pregătesc puncte de vedere pentru orice ar putea să vină împotrivă. Pentru că știu că un raport pozitiv se traduce mai ușor într-un vot final pozitiv. Nu mănânc nimic toată ziua. Mă pot concentra asupra unui singur lucru. Când este vorba despre o lege atât de importantă și când știi de ce lupți nu îți permiți să fii multitasking. Simt stresul în fiecare celulă, transpir fiecare temere, iar stomacul are de suferit. Iau o pauză abia când văd votul final din plen. Nu pentru că vreau, ci pentru că ajung să resimt senzația de epuizare pe care nu mă lăsam să o simt când eram în tranșee.

Și reușesc să mă motivez, pentru că știu de ce fac ceea ce fac. Reușesc să rămân dreaptă în fața fiecărei avalanșe, pentru că știu „De ce?” și „Pentru cine?”. Momentele acestea de inflexiune pot însemna o presiune imensă asupra echipei mele. Trebuie să oscilez între a motiva, când eu sunt în tranșee, uneori fără urmă de speranță, și a arăta că sunt om, nu robot. Când aștept un vot sau un raport, echipa face scut în jurul meu. Poate pica cerul, în acel moment eu mă concentrez doar pe acel lucru. Când eu trec prin momente grele, și echipa trece. Dar sunt recunoscătoare pentru cine am alături pentru a merge la luptă. Uneori presiunea este copleșitoare, iar eu știu că facem tot ceea ce este uman posibil. E important să rămân reală în fața echipei.

După votul de la Senat, legea a mers la Cameră, unde am reluat procesul – comisii, avize și raport, apoi vot final. Aici am avut posibilitatea de a face niște modificări ce țin de tehnică legislativă și corelări cu alte legi. Pentru că este o lege nouă, procesul este mult mai riguros și ai nevoie de alte abilități și know-how, în comparație cu o modificare legislativă. Am reluat negocierile și la Camera Deputaților. În general am câteva comisii de care mă lovesc în activitatea mea: Juridică, Muncă, Drepturile Omului și Egalitate de Șanse. Din când în când Finanțe și Sănătate. Aici am avut nevoie și de un aviz de la Comisia IT. Când te gândești la întregul proces, un aviz ți se pare „floare la ureche”. Dar am avut și aici colegi care s-au împotrivit, motivând că adaug „o hârtie în plus”. Este greu să convingi lumea care s-a săturat de birocrație că acea „hârtie în plus” poate salva viețile a mii de copii. Dar am trecut și de acest aviz și am ajuns cu proiectul la comisia care trebuia să dea raportul care mergea la votul final – Juridică. Într-o perioadă în care legile justiției erau măcelărite, orice modificare în justiție prezenta un pericol, din mai multe motive: reticența parlamentarilor, prezentarea în mass-media, percepția oamenilor care erau săturați de acest subiect.

La diferență de o lună după primirea raportului, am reușit să aduc proiectul pe ordinea de zi din Cameră. După un efort de mai bine de un an și jumătate, noua lege avea șansa să fie votată. Când este vorba despre o lege organică, emoțiile sunt și mai mari – se votează cu majoritatea parlamentară, nu majoritatea celor prezenți. Așadar, aveam nevoie în primul rând de prezență, apoi de susținere. Am reușit – numărul necesar era în sală. Am avut dezbatere, apoi vot final. În astfel de momente este cu atât mai important să știu că mă pot baza pe echipă. Cu toate emoțiile implicate, totul trebuie să meargă șnur. Eu fac apel la ultimul dram de energie să pot merge să vorbesc la tribună și apoi cu presa. Dar restul trebuie să meargă de la sine – comunicat, declarații, informări peste tot. O informare greșită poate însemna revoltă pe social media și nu numai – îmi pot pierde încrederea pe care am clădit-o cu ai mei colegi din Parlament, instituții, ONG-uri, oameni. Nu îmi permit să dau energia rămasă pentru verificări de moment. De asta echipa e în spate, pentru ca eu să pot performa și pentru ca mesajul să ajungă la toată lumea.

A trecut, cu 216 voturi pentru și o abținere. După un an jumătate, a trecut! Știu că echipa urmărește ședința online, iar apoi va începe comunicarea pe toate canalele. Încep mesajele de la jurnaliști, ONG-uri, mame, colegi. Tot. Dar nu mă pot concentra la asta. Știu că imediat ce voi da ultimul sincron la presa din Parlament mă voi prăbuși. Dar până atunci: „Oana, mai poți un pic”. Îmi calibrez respirația și îmi liniștesc inima. Aș vrea să urlu de fericire și știu că am un zâmbet larg pe față. Cu ultimul dram de energie, eu am altceva de făcut: merg la tribună și mulțumesc. Pentru că știu că în spate sunt oameni tehnici care au făcut asta să se întâmple, sunt oameni politici cărora le-am câștigat încrederea, sunt oamenii care au încercat să mă pună într-o cutie și nu au reușit. Niciodată nu a fost mai important pentru mine să mulțumesc acestor oameni. Ei au făcut diferența. Atât pentru proiect, dar au produs și o schimbare în mine. Așa am înțeles că, pentru mine, politica nu înseamnă mocirlă. Poți fi onestă cu tine și cu ceilalți în politică, poți iubi ceea ce faci. Ai nevoie, însă, de reziliență. Ai nevoie de energie pentru a bate în zid ori de câte ori este nevoie. Este normal să fii vulnerabilă, să pui sufletul acolo. Dar mereu am știut că așa mă voi expune la atacuri, miștouri, șmecherii, zvonuri și bârfe. Pentru mine este important să rămân dreaptă în orice furtună. De asta am încrederea că poți reuși doar dacă poți conduce atât cu mintea, cât și cu inima.

A trecut. Am zis că gata, putem lăsa garda jos și putem merge în vacanță. Vacanța parlamentată pentru mine și pentru echipa mea este rareori vacanță – lucrăm de la distanță de cele mai multe ori, iar concediile se iau astfel încât să menținem permanența pentru biroul parlamentar.  Pentru că ultimele luni de sesiune parlamentară au fost un foc continuu, ne-am permis să lăsăm garda jos pentru două minute. Dar presa și câteva ONGuri aveau alte planuri. Șefa mea de cabinet era în concediu în acel moment. Zgomotul din România a făcut escală în Grecia până a ajuns în Franța, unde mă aflam eu. Șoc și groază: „Deputata Bîzgan și mintea ei creață”, „Parlamentarii cer certificat de violator la angajare”, „Dacă te-ai uitat la materiale porno, nu te mai poți angaja”. Legea fusese promulgată, iar un articol din presa generalistă făcea furori în rândul oamenilor, deoarece era nevoie de „o hârtie în plus”. Legea specifică un aspect extrem de important, pe lângă registrul propriu-zis: cine lucrează sau dorește să se angajeze în domenii în care poate interacționa cu persoane vulnerabile – de exemplu: școli, grădinițe, centre educaționale – trebuie să prezinte un extras din acest registru. Până când registrul este funcțional și automatizat, asta înseamnă că orice cetățean se poate prezenta la orice secție de poliție și poate lua un extras, gratuit, din acest registru. Asta pentru că registrul nu este public pentru companii, ci persoana în cauză decide să scoată un extras și să îl prezinte la angajare. Problema de confidențialitate era rezolvată de un principiu simplu: responsabilitatea individuală.

Pentru a nu știu câta oară în România, disprețul față de birocrație era mai presus decât viața unor copii. Am ieșit imediat din „vacanță”. Ne-am regrupat. Am demontat toate miturile și neadevărurile din articol. Am stat de vorbă cu toate organizațiile care aveau temeri că au această hârtie în plus. Am făcut presiuni pentru ca instituțiile să comunice că se pot face cereri, cu acordul părților, ca toate extrasele să fie transmise în același timp pentru toți angajații. În tot zbuciumul de atunci, am primit sute de mesaje de ură, dar și de încurajare. Am fost contactată de ONG-uri care mă felicitau pentru că am adus un sistem util, care era deja implementat în alte țări cu succes. Am dat interviuri și am explicat, de câte ori a fost nevoie.

E frustrant să vezi că, după atâtea lupte cu zidul, neîncrederea vine din locuri unde te aștepți mai puțin. Dar principalele mele arme în tot acest timp au fost încrederea și lipsa prejudecăților. Nu vreau să fiu pusă în nicio cutie, nici eu nu pun. Știam că ONG-urile și specialiștii care erau împotriva acestei legi erau, de fapt, bine intenționați, dar trăiau, la fel ca mine, într-un stat în care se plimbă hârtii. Dar în același stat sunt peste 50000 de oameni care au săvârșit astfel de fapte. 7 din 10 recidivează. Pentru mine a fost important să reclădesc punți de încredere cu acești oameni. E normal să existe reticență și să nu fim cu toții de acord pe anumite aspecte. Dar misiunea mea este să salvez aceste vieți. Și să clădesc ceva ce poate fi îmbunătățit în viitor. Pentru mine, viețile acestor copii nu pot aștepta digitalizarea României.

Când în mintea ta este totul limpede, afară poate fi furtună. Când știi de ce faci ceea ce faci, nimeni nu te poate opri. Când arăți că ești om, și nu robot, echipa îți e alături. Când mintea și inima îți arată drumul corect, zidul se sparge. Iubesc ceea ce fac. Și nu voi renunța, indiferent cât de înalt va fi zidul.

***

Registrul Infractorilor Sexuali este un instrument care contribuie la prevenirea și combaterea abuzurilor sexuale asupra minorilor. Actul legislativ prevede ca fiecare persoană care desfășoară activități – angajat, voluntar, intern, practicant etc. în medii în care interacționează direct cu persoane vulnerabile să prezinte un extras din Registru. Astfel, sunt împiedicate situațiile în care persoane condamnate pentru fapte de agresiune sexuală se află în preajma unor potențiale victime.

Mai mult, aceeași lege prevede ca date biologice, înregistrări dactiloscopice, precum și datele de identificare – nume, prenume, adresă, fotografie recentă ale fiecărei persoane înscrise în Registru să fie păstrate și actualizate constant, pentru monitorizarea acestor persoane. Nu în ultimul rând, persoanele care figurează în Registru au obligația de a anunța autoritățile în legătură cu orice deplasare mai mare de 15 zile.

Toate prevederile legii, aici.