Puterea unui independent – Fii atât de bun, încât să nu te poată ignora

De trei ani de zile învăț ce înseamnă să fiu deputată independentă în Parlament. Este o libertate pe care trebuie, de fiecare dată să ți-o asumi, pe care nu ai voie să o negi sau să o trădezi. Pentru că atunci când ești independent, ești cel mai expus. Ești, de fapt, doar tu cu tine – cu gândurile tale, cu dorințele tale, cu deciziile tale și cu obiectivele pe care ți le propui. Ești singur, dar poți face lucruri doar împreună cu ceilalti, toți ceilalți. Mulți se pot aduna în jurul tău să culeagă laudele și roadele muncii tale și puțini sunt cei care îți sunt alături când nu reușești. Nu e doar povestea mea, e un tipar care se aplică în multe domenii, iar cel politic nu face excepție.

Nu e ușor să răzbați atunci când ești independent. Ai de trecut milioane de piedici, de depășit frici și neliniști, dar când inima și mintea ta știu pentru ce lupți, satisfacția pe care o ai la final compensează orice efort depus. Iar ce este cel mai important, cele mai mari reușite și dovada supremă pe care o poți primi în sprijinul faptului că îți faci treaba bine este când „ceilalți” vin și te susțin pe tine, independentul, pentru a putea realiza ceea ce ți-ai propus. E o poveste care nu ne e străină zilele acestea. Este și povestea mea, ca deputată în Parlamentul României, aproape de sfârșitul acestui mandat și la trei ani de când sunt independentă.

Când am intrat în Parlament am înțeles ce înseamnă cu adevărat să fii femeie în politică. La acea vreme, înțelegeam mai puțin decât înțeleg acum metodele de intimidare și rolul pe care acestea îl au în „jocul politic”, dar știam că lucrurile nu pot rămâne așa. Veneam dintr-un mediu care mă învățase că problemele trebuie expuse și tratate, iar soluțiile găsite și implementate.

Parlamentul format după votul din decembrie 2016 avea în componență aproape 20% femei. Infim, dacă ne gândim la cuvinte precum paritate, egalitate, reprezentativitate, dar, totuși, cel mai mare procent de femei care au intrat vreodată în Parlamentul României. Noi, femeile, eram, în sfârșit, acolo. Și nu doar că eram, dar avem, multe dintre noi, curajul să ieșim în față și să expunem problemele cu care ne confruntăm sau pe care le vedem zi de zi în jurul nostru, în societate. Și pe lângă toate provocările care îți apar în cale, noi aveam de trecut și peste „piedicile” pe care ni le puneau colegii noștri la acel moment – peste tot felul de aluzii și insinuării deghizate în „glume”, care ne distrăgeau atenția și ne puneau în situații delicate.

Mi-am asumat, încă de la începutul mandatului, lupta pentru egalitate de șanse. Aveam să aflu mai curând de cât m-aș fi așteptat că voi avea șansa să fac acest lucru chiar de la tribuna Camerei Deputaților, pentru mine ori pentru colegele mele. Întotdeauna am luat cuvântul pentru a sancționa comportamentele colegilor mei și de multe ori chiar colegele mele, cele asupra cărora erau îndreptate atacurile, mă rugau să nu intervin, pentru că „nu vei putea face nimic”, „ne-am obișnuit cu asta, nu ne mai afectează”, „nu vei face altceva decât să îi faci mai vizibili și să le dai importanță”.

Cum aș fi putut însă să-mi continui activitatea, eu, cea care vorbeam despre necesitatea ca supraviețuitoarele să reclame abuzurile, despre importanța intervenției martorilor, despre cât de mult contează să nu rămânem indiferenți la astfel de fapte, dacă aș fi ignorat ce se întâmpla chiar în fața mea, în Parlamentul României? Cum aș mai fi putut avea credibilitate în fața oamenilor pe care îmi doream să îi servesc și să îi inspir? Și cum aș fi putut lupta, cu adevărat, pentru cauza pe care mi-o alesesem dacă nu luam atitudine când vedeam astfel de fapte?

Atunci când ești persoană publică ai anumite responsabilități față de oamenii care te privesc. Când ești politican ales, în special, responsabilitatea ta crește, pentru că știi că oamenii te-au trimis unde ești ca să-i reprezinți și ca să le susții interesele. Iar tu, din poziția pe care o ai și cu informațiile pe care le deții îți poți forma mai ușor o idee despre imaginea de ansamblu, despre jocuri și strategii, despre cum e mai bine să acționezi. După aproape patru ani în Parlament pot spune că încă simt, fizic, greutatea responsabilității pe care o am față de oameni. Îmi dau seama de asta cel mai bine când se intonează imnul, la deschiderea fiecărei sesiuni parlamentare. Sunt aproape două minute pe care le am pentru a face pace cu mine, pentru a-mi aduce aminte de ce fac ceea ce fac, pentru a-mi recunoaște lucrurile pe care le-am făcut și cele pe care le mai am de făcut și pentru a-mi asuma responsabilitatea pentru toate actele mele, în fața mea și a oamenilor care mă urmăresc și care au încredere în mine, că nu îi voi dezamăgi.

Pe lângă faptul că luam cuvântul de fiecare dată când situația o impunea, am început, alături de echipa mea, să studiez fenomenul hărțuirii, pentru că știam că va trebui să fac mai mult decât să mă revolt de la tribuna Parlamentului pentru a rezolva această problemă. Înaintam și încercam să aflăm cât mai multe lucruri care ne-ar fi putut fi utile – care este situația la nivel legislativ în România, cum au gestionat alte state fenomenele de hărțuire șamd. Dar de departe una dintre cele mai mari impulsionări pe care le-am primit în lupta mea de la acea vreme a fost suspendarea din partid a unui cunoscut deputat, din cauza unor ieșiri mai mult decât nepotrivite, în urma unui episod în care a jignit și a făcut semne indecente referitor la una dintre colegele mele, ale noastre. Am privit acel moment ca pe o victorie și ca pe o dovadă că lupta mea trebuie să continue.

Lupta pe care o începusem împotriva hărțuirii avea să fie, de fapt, un război de uzură. Cu victorii mici dar importante, cu pași înainte și pași înapoi, cu oameni mai mult sau mai puțin dispuși să mă ajute, eram pregătită și eram determinată să fac orice ar fi fost nevoie pentru a fi sigură că închid, pe rând, portiță după portiță și că reușesc să elimin fiecare faptă de hărțuire.

Începusem deja să pun pe tapet problemele cu care se confruntă femeile, în cadrul ședințelor de declarații politice, care aveau loc săptămânal. Declarațiile politice sunt opționale și, conform programului obișnuit, se susțin miercurea, începând cu ora 8:30, înaintea ședinței de plen. Și începusem să vorbesc despre femei bătute și violate, despre bărbați care își omorau soțiile fără ca nimeni să intervină, despre femei agresate ziua în amiaza mare pe stradă, sub privirile trecătorilor nepăsători… Am văzut, de-a lungul timpului, ochi dați peste cap, coate date între colegi și replici nu tocmai plăcute: „Iar a venit Oana să vorbească despre femei și despre drepturi”, „Ce Oana, ești hărțuită?”. Iar asta s-a întâmplat timp de luni de zile. Mi-a fost de multe ori greu să merg la declarații. Simțeam, la propriu, presiunea tuturor poveștilor pe care le spuneam de la tribună și uneori mă gandeam cu groază că iar mă duc la tribună și iar își vor da coate, iar vor ignora total faptul că cineva vorbește în fața lor și își vor vedea de treburile și discuțiile lor gălăgioase. Duceam o luptă cu mine în fiecare miercuri dimineață. Gândul că „e opțional” era dulce și ademenitor, însă sfârșeam tot timpul prin a-mi spune singură o vorbă de încurajare: „Hai Oana, azi e o zi bună să mai schimbi o părere, o percepție”. Pentru mine, chiar și după mai bine de patru ani, sentimentul e același. Când merg la tribună lucrurile stau diferit – îmi crește pulsul, respir mai des, sunt conștientă că fiecare lucru pe care îl spun poate să facă o diferență. Mă simt responsabilă pentru tot ceea ce rostesc la tribună, pentru ca nu vreau să contribui la minimizarea sau la bagatelizarea importanței acestei instituții și așa greu încercată în vremurile noastre. Încerc de fiecare dată când vorbesc în fața colegilor mei să îi urmăresc pe toți – să mă adresez tuturor, și în stânga, și în dreapta și la centru. Pentru că eu nu doar colaborez cu ei transpartinic, dar vreau, de fiecare dată, să vorbesc cu fiecare dintre ei și să transmit mesajele mele cât mai departe. Știu, orice coach de public speaking mi-ar spune că ce fac eu e o nebunie, că cel mai bun lucru pe care îl poți face atunci când ții un discurs este să îți alegi o persoană care te face să te simți confortabil și să păstrezi contactul vizual cu ea, pentru a putea depăși momentele dificile. Dar eu nu eram și nu sunt acolo pentru a mă simți confortabil. Ci merg de fiecare dată la tribună pentru că știu că fiecare săptămână, că fiecare declarație, este o șansă în plus de a aduce în discuție un subiect care are mare nevoie să fie cunoscut. Și am continuat să vorbesc. Pentru că știam că indiferent de reacțiile colegilor mei, problemele despre care eu vorbeam nu aveau cum să dispară până nu îi făceam pe ei să înțeleagă că ele nu doar că există, dar că ne afectează din toate punctele de vedere, mai ales în plan social și economic. Iar rezultatul l-am văzut în timp, în ochii colegilor mei care, la un moment dat, au început să mă asculte. Și am continuat așa până când, într-o zi, la sfârșitul declarației, am primit aplauze. După opt luni de zile, m-au aplaudat. La declarații politice … Ce victorie! îmi amintesc și acum momentul și surprinderea mea totală. Acel moment mi-a dat atâta curaj și putere… a contat enorm. La prima vedere, pare un lucru mic, dar a fost o victorie uriașă – eu, Oana Bîzgan, independenta, i-am făcut pe ei să mă asculte și nu doar atât – m-au aplaudat. Dar nu aș fi ajuns aici, dacă nu aș fi insistat și persistat.

Aceeași perseverență m-a mai ajutat să mai fac un pas către ceea ce îmi propusesem, anume să găsesc cea mai bună soluție pentru a opri hărțuirea cu care eu și colegele mele ne confruntam în Parlament și cu care știam femeile (și nu doar femeile) din România se confruntă zilnic pe stradă, în parcuri, în transportul în comun, în toate locurile publice dar și acasă și la lucru. Intervențiile constante în subiectele legate de drepturile femeilor, atât la declarații politice cât și în timpul ședințelor de plen au atras atenția asupra mea astfel că, într-o zi, un coleg s-a oferit să mă susțină în acest demers. Reacția mea a fost de șoc total. Am reușit să spun doar „…ăăOK…” Eram șocată de faptul că un bărbat voia să mă susțină în lupta pentru egalitate de șanse. Iar mirarea mea venea nu din gestul său, ci pe fondul experiențelor avute anterior cu colegii mei din Parlament. Dar inclusiv eu a trebuit sa trec peste propria mea limitare și să accept ajutorul care s-a dovedit real și dezinteresat.  Am fost de acord cu propunerea de a găsi căi comune de dialog și să începem să facem treabă.

Aflasem deja la acel moment că noțiunea de hărțuire era definită de lege, dar atât. Ea nu era interzisă și sanctionată. Așa se făcea că dacă, de exemplu, o femeie era hărțuită și raporta fapta la poliție, agentul care se ocupa de solicitarea ei putea doar să constate că „Da, doamnă, ați fost hartuită”, dar nu să ia și măsuri concrete.

Când am avut un prim draft al analizei făcute și am prezentat-o unor persoane cu care speram să colaborez, reacția lor a fost una la care nu mă așteptam. Mi-au spus, citind analiza, că e suficient ce avem și că nu prea mai avem ce altceva să facem. Atunci am înțeles că cea mai bună abordare este să avansez cât de mult pot cu propunerile și cu soluțiile pe care le-am identificat și să merg să le prezint colegelor și colegilor în momentul în care sunt pregătită să le lansez în circuitul parlamentar. Ceea ce am și făcut. Iată-mă, așadar, cu o propunere legislativă, prima inițiată de mine, discutând și cerând susținere de la cât mai multe colege și cât mai mulți colegi. A fost cu adevărat, o provocare. La acel moment comunicarea între partide era un subiect delicat, presa urmărea fiecare discuție „suspectă” în plen, iar ceea ce îmi doream eu – susținere transpartinică și colaborare, chiar pentru un subiect cu totul apolitic, părea de-a dreptul imposibil. Dealtfel, subiectul apolitic pe care alesesem să mă concentrez a fost de multe ori în pericol de a fi folosit ca armă politică, dar despre asta, la momentul potrivit.

În sfârșit…. Semnăturile luate, proiectul depus, trecem la pasul următor. Propunerea prin care am modificat legea egalității de șanse pentru femei și bărbați astfel încât hărțuirea în spații publice să fie interzisă și să poată fi pedepsită în consecință a fost prima mea inițiativă legislativă. A fost pentru mine momentul în care am învățat lecții valoroase despre întreg procesul parlamentar, lecții care mi-au fost de folos pe tot parcursul mandatului și pe care nu le-aș fi putut asimila altfel decât implicându-mă în fiecare pas parcurs. Pe parcursul procedurii parlamentare inițiativele primesc și puncte de vedere exprimate de Guvern, precum și de avize de la Consiliul Legislativ și de la Consiliul Social și Economic. Pentru a fi sigură că inițiativa are șanse să treacă, aveam nevoie ca toate aceste punctele de vedere și avize să fie favorabile. Eram dispusă să lucrez la proiect și să fac modificări, dacă acestea erau menite să aducă îmbunătățiri propunerii inițiale. Așadar, din partea Guvernului urmau să exprime puncte de vedere Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați (ANES) și Ministerul Afacerilor Interne (MAI).

Prima provocare a fost să conving ANES. Argumentul pentru care nu ar fi dorit să susțină inițiativa era că  Agenția pregătește un amplu proiect legislativ care ar fi urmat să aducă o reformă reală în ce privește subiectul egalității de șanse între femei și bărbați, și, astfel, modificarea pe care eu o propuneam nu s-ar mai fi justificat. Eram de acord și aș fi susținut, la fel cum aș susține și acum, un astfel de proiect dacă el ar exista. Dar nu puteam să trec cu vederea faptul că până la apariția acestei reforme despre care vorbea conducerea ANES de la acel moment aveam posibilitatea să rezolvăm deja unele probleme pe care le identificaserăm. E ca și cum am vrea să facem o autostradă, dar ignorăm total drumurile naționale pe care oamenii le folosesc până să fie gata autostrada, așa încât șoferii își distrug în continuare mașinile, iar unii își pierd chiar viața. Punctul culminant pentru acest episod a fost la dezbaterea raportului inițiativei, la Comisia pentru Egalitate de Șanse de la Senat. La astfel de Ședințe participă, de regulă, reprezentanți ai instituțiilor, inițiatorii propunerilor legislative sau chiar membri ai ONG-urilor. Am avut atunci o dezbatere care a durat mai bine de două ore și jumătate, în care am încercat cu toate argumentele posibile să conving conducerea ANES să fie de acord. Știam că Președinta de la acea vreme era un om greu de convins, care persista în a-și susține poziția. În același timp, eram conștientă că votul decizional urma să fie acordat de Camera Deputaților, iar punctul de vedere negativ al ANES nu ar fi fost un capăt de țară. Dar voiam să fiu 100% sigură că acest proiect va trece și voiam să folosesc orice șansă aveam. Pentru că oricât de mult voiam eu să cred că legea are șanse mult mai bune la Camera Deputaților, știam că un vot negativ la Senat ar fi fost greu de transformat într-un vot pozitiv la Cameră. Așa că după două ore și jumătate de discuții și după o durere de cap pe care mi-o amintesc perfect și acum, am luat o pauză și am chemat întăriri. Am contactat o parte dintre colegele și colegii alături de care am inițiat proiectul și i-am rugat să vină să susțină această propunere în cadrul Comisiei. Am făcut, astfel, scut în fața unei propuneri și am reușit să zguduim puțin fortăreața de respingere în care se adăpostea Președinta ANES. A fost, atunci, încă una dintre micile victorii despre care vorbeam la început. Dar rezultatul era cel mai bun pe care l-am fi putut obține… nu să avem un aviz favorabil (știam că asta ar fi fost literalmente imposibil), ci să schimbăm punctul de vedere negativ cu unul neutru, în care ANES „lăsa această decizie la aprecierea Parlamentului”.

A urmat votul în Senat, propunerea a trecut cu majoritate de voturi și a ajuns mai apoi la Camera Deputaților. La Cameră, aceeași scenă, cu personaje diferite: Ministerul Afacerilor Interne a spus că se opune acestei propuneri, pentru că nu văd care este aplicabilitatea practică a acestei propuneri, că nu poți dovedi, că e prea complicat… Dar am reușit să îi conving. Iar asta și prin felul meu de a fi. Printr-o discuție pe care am purtat-o de la egal la egal, fără să mă erijez de poziția mea de deputată și fără să par altceva decât sunt – o persoană care își dorea să aducă o schimbare reală în bine, pentru ea și pentru alte femei. Iar asta s-a întâmplat și datorită faptului că am înțeles că dincolo de orice chestiune care ține de ego și de cât de ușoare și de logice mi se păreau mie lucrurile înainte de a depune această inițiativă, important este să îl faci și pe cei cu care discuți să înțeleagă modul cum vezi tu lucrurile. Pentru că atunci când vorbim despre politici publice, nu există noi contra voi. Și este esențial ca legislativul și executivul să comunice și să fie în strânsă legătură, pentru a putea obține un rezultat care să fie, cu adevărat, de ajutor. După mai multe discuții, în care am continuat să îmi susțin punctul de vedere cu determinare dar respectuos, reprezentanții MAI au înțeles că nu sunt dispusă să renunț și atunci am început să lucrăm pe ce aveam deja, pentru a obține cea mai bună formă a legii, atât pentru cetățeni, cât și pentru ei, cei care urmau să aplice această lege. Am obținut, ulterior și raportul pozitiv al Comisiei pentru Egalitate de Șanse de la Cameră. Aveam însă indicii că nu toți membri Camerei vor susține inițiativa la votul din Plen.

Când am gândit această lege am avut în vedere nu doar protejarea cetățenilor în fața unui anumit tip de abuz ci mai ales schimbarea unui comportament. Și știu foarte bine că un comportament atât de adânc înrădăcinat în cultura noastră nu se poate schimba doar pentru că există o lege care îl interzice. Dar legea în sine, reprezinta piatra de temelie a schimbării comportamentului, legea marchează și dă semnalul în societate. E începutul. Aveam nevoie de o pedeapsă, ceva care să te facă să te gândești de două ori atunci când vrei să fluieri sau să atingi o femeie pe stradă sau în mijlocul de transport în comun, de exemplu. De aceea sancțiunile pe care le-am prevăzut în textul inițiativei ajungeau până la 100 000 de lei. Știam, în mod evident, că vor fi extrem de puține sancțiuni care să atingă pragul maxim, dar era o chestiune ce ținea mai mult de aspectul psihologic, pentru că știam că toată lumea se va concentra pe acest prag maxim, iar eu aveam un plan de back-up.

Pasul final în Parlament este votul camerei decizional, în acest caz Camera Deputaților. Ordinea de zi a ședințelor este modificată, de multe, ori, în funcție de urgențele și interesele care pot apărea și doar liderii grupurilor parlamentare pot cere introducerea sau scoaterea de pe ordinea de zi a unei anumite inițiative. E un proces pe care l-am înțeles tot atunci, când am fost nevoită să „lupt” pentru ca inițiativă mea să ajungă la vot. Așadar, am început să discut cu liderii de grup în încercarea de a-i convinge să aducă inițiativa la vot. În fiecare zi aveam reminder în telefon să discut și să încerc să conving un alt lider că ceea ce propuneam eu e necesar. Că avem nevoie de asta pentru că zilnic, zeci, sute de femei sunt agresate pe stradă, iar legea nu le apără. Săptămânile treceau, iar eu nu vedeam nici un rezultat. Am reușit, în cele din urmă, cu eforturi considerabile să îi conving pe liderii grupurilor politice să introducă această inițiativă pe Ordinea de zi.

Surprizele, însă, au venit „în direct” în timpul ședinței de plen. Aveam indicii că o parte importantă din colegii mei aveau rețineri în a sprijini această inițiativă. Iar asta ar fi însemnat să pierd voturi importante. Legea pe care urma să o trec era organică, asta înseamnă că pentru a putea fi adoptată avea nevoie de majoritatea raportată la numărul total al deputaților, nu doar majoritatea celor prezenți. Mi-am dat seama atunci că să las acea lege la vot însemna o mare posibilitate ca votul să fie negativ. A fost nevoie sa actionez rapid: am luat cuvântul și am cerut retrimiterea la comisie. Un alt lucru pe care l-am învățat și aplicat în mandatul meu a fost să identific momentele critice. Acesta a fost unul dintre ele. Aveam toate informațiile de care aveam nevoie pentru a lua o decizie, așa că am făcut ce am considerat că este mai bine, pentru un rezultat pozitiv. După zile întregi de discuții, după ce cu greu am reușit să o aduc pe ordinea de zi, eu însămi trimiteam acea inițiativă înapoi la comisie. Din exterior poate părea autosabotaj, dar am avut dreptate să fac asta. Votul a fost amânat cu 2 săptămâni. 2 săptămâni nu pare mult, dar pentru mine, în acel moment, era un termen foarte presant. Erau ultimele săptămâni din sesiunea parlamentară și îmi doream extrem de mult ca legea să treacă înainte de vacanța de vară. M-am folosit de acest răgaz că să încerc să înțeleg ce i-a făcut să se răzgândească pe acei colegi care nu au mai vrut să susțină proiectul. Așa am aflat că aveau dubii exact în privința acelui aspect asupra căruia eu îmi luasem deja o marjă de rezervă – pragul maxim al sancțiunilor de 100 000 de lei. Am căzut de acord atunci să scădem pragul maxim al sancțiunii la 10 000 de lei, știind că pragul minim, de 3000 de lei, aplicat în majoritatea cazurilor, va rămâne același. Reușisem, toți se concentraseră „pe cifra mare”, când de fapt, în realitate, „cifra mica”, care este substanțială în acest caz era cea care conta realmente. A fost un caz clasic de win-win 😊

După consensul obținut la comisie, mă întorceam înapoi de unde plecasem. Reluam eforturile pentru a aduce propunerea pe ordinea de zi. Timpul trecea, energia mea era canalizată în aceeași direcție. A trecut sesiunea normală, am intrat în sesiune extraordinară. Eu, rămâneam fidelă planului meu. Însă de data asta era mult mai complicat decât prima dată. Epuizasem mare parte din argumente, iar colegii mei nu prea păreau să mai acorde atenție celor spuse de mine. Era o luptă continuă pentru că după mai bine de un an de când lucram propriu-zis la această inițiativă, îmi doream să închid această portiță legislativă și să am o soluție la o problemă reală, cu care se confruntau fetele și femeile din România. Și în același timp era momentul ideal de a-mi demonstra mie că nu sunt doar „o altă deputată” în Parlament, ci că am literalmente, puterea de a schimba lucruri și de a aduce un rezultat concret în societate.

Înapoi la încercarea de a aduce înapoi pe ordinea de zi a propunerii, era deja începutul ultimei săptămâni din sesiunea extraordinară, ultima șansă de a vedea legea votată. Aveam, de câteva săptămâni promisiunile liderilor de grup că legea se va vota, dar niciodată nu vedeam practic acest lucru. Privind înapoi, toată această poveste pare o scenă desprinsă dintr-un film și nu o serie de discuții care ar fi putut avea loc în cadrul Parlamentului României. Dar asta nu dovedește altceva decât cât de determinată eram să nu las oportunitatea asta să treacă. Și cu toată determinarea mea, după ce reușisem să mă asigur că inițiativa intră la vot, după munca asiduă din ultimele luni, m-am lovit din nou, frontal și cu toată puterea (a câta oară, oare?) de sacrificiile pe care trebuie să le faci atunci când ești persoană publică, politician, când toată lumea (inclusiv tu) așteaptă de la tine să faci ce trebuie și nu ceea ce simți.

S-a întâmplat ca exact în aceeași perioadă să pierd o persoană foarte dragă, iar înmormântarea să fie chiar în ziua votului. Evident, în mintea mea, știam că nu există loc de a face o alegere, că locul meu este în Parlament, să fiu prezentă acolo și să susțin legea pentru care am luptat din răsputeri – prima inițiativă care urma să devină lege. Și chiar dacă în mintea mea știam că nu există opțiunea de a alege, sufletul meu s-a luptat să înțeleagă asta până în momentul când am pus piciorul afară din casă și mi-am spus „Ok, Oana, azi trebuie să fii la Parlament, legea asta trebuie să treacă astăzi!”.

Odată ajunsă la Parlament, m-am așezat lângă ușă și așteptam să văd când intră fiecare dintre colegi. Când au venit liderii de grup, i-am salutat și apoi i-am întrebat din priviri cum arata ordinea de zi, moment în care m-au asigurat că inițiativa e pe ordinea de zi și că va intra la vot în acea zi. Era ultima zi de sesiune extraordinară, ultimul vot înainte de vacanța parlamentară a anului 2018.

Prima problemă pe ziua respectivă era rezolvată: aveam inițiativa pe ordinea de zi. Următorul punct: prezența. Abia apoi aveam timp să mă gândesc cine cu cine discută, astfel încât să limitez cât mai mult stilul contagios pe care cei care sunt împotrivă îl au să convingă și alți colegi să se opună. Am trăit atunci toate sentimentele și am trecut prin toate stările posibile, de la dureri de stomac până la transpirații reci, de la emoții, până la îngrijorare. Și chiar dacă toată lumea îmi spunea că va fi bine, n-am putut să las garda jos, am fost acolo 100% până când am văzut rezultatul votului.

Ultimul pas, votul, nu putea să treacă fără alte emoții. Președinta ședinței din ziua respectivă știa temerile mele legate de acest vot și m-a încurajat că o să fie totul bine. Planul meu era ca la dezbaterile generale să nu vorbesc foarte mult pe acest subiect, pentru că nu doream să atrag atenția asupra lui, să le dau idei celor care erau împotrivă și să îl pun în pericol. Doar că planul meu nu s-a potrivit cu șirul întâmplărilor din Plen. S-a întâmplat, așadar, ca niște rapoarte pe proiecte aflate pe ordinea de zi (după inițiativa care privea hărțuirea stradală) să întârzie. În astfel de situații, care au loc frecvent, spațiul de dezbatere este folosit la maximum de deputate și deputați, discuțiile fiind mult mai extinse decât de obicei, până când, la un moment dat, ți se face un semn și știi că trebuie să te oprești. Așa că iată-mă pe mine așteptând, bucurându-mă că există alte discuții care atrag atenția, dar temându-mă, în același timp, că în curând va fi rândul meu să vorbesc și va trebui să dezvolt subiectul și să spun tot ce-mi trece prin minte despre el. Nu ar fi fost o problemă asta, aș fi putut povesti și explica prevederile legii întreaga ședință, dar să nu uităm, planul meu era să vorbesc cât mai puțin. Norocul meu a fost că semnul a venit chiar când am luat eu cuvântul. Așa că am spus repede ce am avut de spus și asta a fost. Proiectul a rămas la vot. Votul e precedat, la Camera Deputaților, de pauză. O pauză în care opțiunile de vot se pot schimba radical, iar eu depindeam de voturile fiecărui parlamentar.

Offf… și a început votul…

Am primit votul așteptat și eram șocată că legea trecuse. Părea aproape ireal. Priveam rezultatul voturilor, cifrele spuneau de bine, eu eram într-o euforie și amorțeală totale. Am dat câteva interviuri jurnaliștilor și am plecat la înmormântare.

M-am întrebat atunci dacă a fost asta doar o întâmplare… faptul că reușisem, din poziția de independentă să trec o lege prin Parlament. Dar n-am apucat bine să-mi răspund la întrebare și să conștientizez că nu – nu a fost noroc, ci au fost luni de muncă susținută, ore întregi de discuții, de multe ori unu la unu cu colegii, ore de explicații și argumente pentru ca această lege să vadă lumina zilei, că deja agenda se schimbase. Pe grupurile de discuții din social media apăruse faptul că „Oana Bîzgan a trecut o lege în Parlamentul României, ca prin brânză” sau „Oana Bîzgan, tentaculul PSD, a trecut legea ca să ajute jandarmii să pedepsească protestatarii”. Era perioada în care înca oamenii luptau în stradă pentru legile justitiei, în care înca totul era nesigur și înfricoșător. În acel moment mintea mea s-a golit. În fața conștientizării efortului depus, confruntat cu percepția despre modul cum este privită această victorie, chiar de oameni despre care eu credeam și cred că au un anumit nivel de înțelegere a lucrurilor care se întâmplă în jurul lor și care pot filtra o informație adevărată de una care are scopul de a manipula sau inflama spiritele.

În această situație, în mintea mea, lucrurile erau simple: în cazul protestelor, jandarmii nu aveau nevoie de o nouă lege pentru a putea aplica amenzi protestatarilor, cu atât mai puțin de legea egalității de șanse între femei și bărbați. Ca să nu mai spun, că nu aș fi făcut niciodată ceva care să pună în pericol dreptul oamenilor de a protesta, mai cu seamă că eu însămi participam la aceste proteste. Deci, efectiv nu înțelegeam raționamentul logic din spatele acestui demers. Bineînțeles, pe lângă mâhnirea și durerea fizică prin care am trecut atunci din cauza acestor lucruri, am avut de gestionat și un întreg val de ură amplificat de temerile oamenilor legate de modificările legilor justiției. Înțelegeam și atunci și înțeleg și acum rațiunile psihologice care stăteau la baza acelor reacții și deși îmi era greu, le-am acceptat. Pentru că așa îmi înțeleg rolul de a servi oamenii.

M-am regrupat și am găsit în mine resursele să explic, din nou, tot ceea ce reprezintă legea. A fost ciudat să văd că toată lumea încerca atunci să mă pună într-o cutie în care eu, de fapt, nu încăpeam. Unii dintre ei încă încearcă să facă asta. Nu mă mai afectează acum atât de tare ca atunci, însă. Pentru că știu acum, mai mult ca oricând, că locul oamenilor nu este în cutii, ci că fiecare are forța sa, pe care o poate folosi sau nu la un moment dat, iar alegerile fiecăruia trebuie respectate. Și mai știu, mult mai bine decât atunci, că această victorie nu a fost doar o întâmplare. A fost prima mea lecție adevărată de parlamentar în România. Și de atunci continui să avansez tot mai mult și tot mai bine.

****

Legea hărțuirii stradale a fost prima lege din șirul a 11 legi și modificări legislative pe care am reușit să le trec prin Parlamentul României până în acest moment. Legea prevede interzicerea și sancționarea tuturor formelor de hărțuire în spațiile publice. Amenda pentru astfel de fapte este între 3 000 și 10 000 de lei.