Sistemul de protecție a copilului – Partea I: imagine de ansamblu și evoluție

Sistemul de protecție a copilului este unul dintre subiectele asupra căruia mi-am îndreptat atenția pe parcursul întregului mandat. Mi-am propus ca pe toată perioada cât voi fi parlamentar să fac lucruri care să aducă schimbări în bine în viața cât mai multor persoane care trăiesc în România. Îmi doresc ca toți românii să poată trăi cu demnitate, iar drepturile să le fie respectate. Sistemul de protecție încă reprezintă unul dintre punctele nevralgice atunci când vine vorba de furnizarea de servicii din partea statului, iar acest lucru nu poate fi îmbunătățit decât prin colaborare interinstituțională, prin dialog și prin dorința continuă de evoluție și îmbunătățire. În ultimii ani s-au făcut pași importanți pentru a reforma acest sistem, dar mai este destul de lucrat până când vom putea spune că acesta pregătește cu adevărat copiii pentru viața de adult independent, capabil să facă față traiului de zi cu zi, dar și situațiilor neprevăzute.

România și-a asumat închiderea tuturor centrelor de tip rezidențial, astfel încât copiii din sistem să aibă șansa să crească și să se dezvolte în medii cu atmosferă cât mai apropiată de cea din familie. O parte dintre centrele rezidențiale mari, de tip vechi, au fost deja închise, o parte urmează să intre în proces, după cum am scris aici.

Însă pentru a putea face în continuare planuri și strategii, este nevoie de o imagine de ansamblu clară, referitoare la mult mai multe aspecte privind îngrijirea copiilor în sistemul de protecție al statului. Organismele acreditate furnizează date statistice la nivel macro, dar doar aceste date nu sunt suficiente pentru a putea înțelege pe deplin complexitatea procesului pe care trebuie să îl parcurgem pentru a dezvolta un sistem de asistență performant, în care copiii să beneficieze nu doar de aspectele materiale de care au nevoie pentru a supraviețui, ci mai ales să aibă mediul propice pentru dezvoltare emoțională, pentru depășirea traumelor prin care au trecut, pentru recuperare și sprijin în tot ceea ce înseamnă un start bun în viață.

Pentru a obține aceste date am formulat solicitări către toate cele 47 de DGASPC-uri din țară, prin care am cerut o serie de informații complexe referitoare la mai multe aspecte, printre care profilul copiilor care beneficiază de protecție, cauzele intrării în sistem, cauzele ieșirii din sistem, măsurile de protecție de care beneficiază, situația medicală – câți copii se află sub tratament și pentru ce afecțiuni, situația adopțiilor sau situația angajaților din fiecare Direcție Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, pentru ultimii 10 ani.

Până în momentul de față România nu are un sistem informatic centralizat unde să existe toate aceste date și nici un sistem național de evidență a copiilor după care să lucreze toate DGASPC-urile din țară astfel încât centralizarea și comunicarea datelor în mod transparent să fie eficientă. Pentru a furniza datele solicitate, angajații DGASPC au fost nevoiți să folosească arhiva fizică și, de multe ori, să verifice fiecare caz în parte, motiv pentru care timpul de răspuns a fost unul destul de mare, iar multe dintre datele pe care le-am primit sunt incomplete.

Numărul copiilor din sistem, tendință negativă în ultimii 10 ani

Din datele raportate de reprezentanții celor 47 de DGASPC-uri, reiese faptul că numărul copiilor înregistrați în sistemul de protecție este în scădere, de la an la an fiind tot mai puțini copii. Deși la prima vedere pare că numărul copiilor aflați în grija statului a scăzut, o comparație între numărul copiilor cu vârste sub 14 ani aflați în sistemul de protecție și numărul total al populației cu vârste sub 14 ani de pe teritoriul României, pentru perioada 2014-2017, arată că proporțiile sunt constante, scăderile fiind destul de mici – aproximativ 3000 de copii mai puțin în 2016 față de 2015.

Aceleași date arată și faptul că numărul copiilor declarați adoptabili în perioada menționată a înregistrat o scădere considerabilă în ultimii șase ani. Aceasta poate fi explicată prin complexitatea procesului de declarare a adoptabilității, proces care ar putea fi schimbat conform unui proiect de lege aflat în dezbatere la Camera Deputaților.

Declararea adoptabilității merge mână în mână cu procesul de adopție. Astfel, cu cât sunt declarați adoptabili mai repede, cu atât copiii au mai multe șanse de a fi adoptați și de a crește într-o familie. În teorie, durata procesului de adopție este de aproximativ 2 ani și 9 luni, timp în care părinții biologici ai copilului, precum și familia extinsă sunt consiliați referitor la reintegrarea copilului în familie. Dacă reintegrarea nu este posibilă, începe procesul de declarare a adoptabilității. După ce copilul este declarat adoptabil poate începe procesul de adopție propriu-zis, care presupune întâlniri cu potențialii adoptatori, sesiuni de potrivire șamd. În practică, studiul realizat de UNICEF, World Bank și Guvernul României (2016) ne arată că acești copii petrec în medie 7 ani și jumătate în sistem. Timpul petrecut în sistem, în special în formele de protecție de tip rezidențial, reprezintă o încetinire a dezvoltării cognitive, emoționale și chiar fizice a copiilor, întrucât în acest mediu ei nu pot beneficia de afecțiunea de care ar avea parte în mediul familial.

Dinamica intrărilor și a ieșirilor copiilor din sistem

În urma solicitării formulate, datele obținute susțin tendința descendentă în ceea ce privește numărul copiilor aflați în grija statului. Conform graficului de mai jos, numărul copiilor care ies din sistem, deși în scădere în ultimii ani, este mai mare decât numărul celor care intră sub ocrotirea statului. Numărul mai mic de copii care întră în sistem poate fi justificat prin scăderea numărului de copii din populație, numărul propriu-zis fiind mai mic, dar procentajul fiind constant. O altă cauză a numărului redus de intrări în sistem poate fi constituită de îmbunătățirea sistemului de prevenție a separării copilului de familie, serviciu care intră tot în atribuțiile instituțiilor de asistență socială. Menținerea acestor tendințe, împreună cu modificările aduse la nivel legislativ sunt premisele unei scăderi constante în ceea ce privește numărul de copii aflați în grija statului, în special în centrele de tip rezidențial.

Pe de altă parte, cauzele intrării și ieșirii copiilor din sistem merită analizate pentru a vedea care este, de fapt, nivelul la care a ajuns societatea românească, în ansamblul ei. De asemenea, analiza este esențială pentru a putea crea strategii și planuri care să schimbe percepția în ceea ce privește pași care trebuie făcuți în continuare, astfel încât copiii din sistemul de protecție nu doar să aibă un parcurs potrivit pe perioada cât sunt în sistem, ci să poată dezvolta aceleași deprinderi de viață independentă pe care le-ar avea dacă ar crește în mediu familial.

Așa cum se poate observa și în graficul următor, principalele cauze ale intrării în sistem sunt: decesul sau decăderea din drepturi a părinților biologici, cazuri de copii abuzați sau neglijați, copii care au săvârșit fapte penale, copii care nu pot fi lăsați în grija părinților din cauze neimputabile acestora, copii care au fost părăsiți în unitățile sanitare ori copii ai căror părinți sunt dispăruți sau nu sunt cunoscuți. După cum arată și datele interpretate în graficul de mai jos, numărul de cazuri pentru fiecare situație în parte a rămas relativ constant de-a lungul celor 10 ani analizați, cea mai întâlnită cauză fiind abuzul sau neglijența. Alte cauze frecvente sunt cele ale copiilor care nu pot fi lăsați în grija părinților din motive neimputabile acestora, copii părăsiți sau găsiți în unitățile sanitare. La categoria alte cauze au fost menționate situații precum copii cu tulburări de comportament, cazuri de mame minore, copii cu hadincap sau părinți cu handicap, precum și sărăcie.

În ce privește ieșirea copiilor din sistemul de protecție, finalitatea pe care sistemul trebuie să o asigure, este ca fiecare copil să crească și să se dezvolte într-o familie. Realitatea este însă mult mai dură. Din datele obținute de la Direcțiile de Asistență Socială și Protecția Copilului reiese faptul că în medie, 73 de copii aflați în grija statului au murit în fiecare an. Alte categorii de beneficiari ai sistemului de protecție care părăsesc sistemul fără a avea cu adevărat experiența de a fi trăit și de a se fi dezvoltat într-o familie sunt cele ale tinerilor de 18 ani și peste 18 ani care termină studiile sau care nu mai merg la școală – aproximativ 3 000 în fiecare an. De multe ori aceștia părăsesc sistemul cu importante lacune în ceea ce privește abilitățile de viață independentă, ceea ce îi poate împiedica să se adapteze și să se integreze în societate, în lumea din afara centrelor în care au crescut.

Pe de altă parte există și cazuri în care copiii sunt reintegrați în familie sau sunt adoptați, ceea ce înseamnă o îmbunătățire semnificativă în viața lor, mai ales din punct de vedere emoțional.

Dintre celelalte cauze pentru care copiii părăsesc sistemul de protecție se numără cazurile de dispariție, căsătoriile, instituirea tutelei asupra copilului, încarcerarea sau cererea de părăsire a sistemului. Motivele pentru care copiii ies din sistem sunt un indicator deosebit de important în ce privește direcțiile de acțiune. Un număr mai mare de copiii care părăsesc sistemul ca urmare a adopției sau e reintegrării în familie reprezintă o reușită notabilă a autorităților statului. La fel cum o reușită poate fi și închiderea centrelor rezidențiale mari și oferirea de servicii de tip familial tuturor copiilor care se află în grija statului, indiferent de vârstă sau de alte aspecte care țin de profilul copilului.

Toate aceste date merită analizate individual și în profunzime pentru a putea înțelege pe deplin nu doar cum funcționează sistemul, ci și punctul în care ne aflăm acum și care ar fi următoarea serie de acțiuni ce trebuie întreprinse pentru a îmbunătăți cât mai mult starea actuală. În perioada următoare voi publica analiza tuturor datelor pe care le-am centralizat, la nivel național: adoptabilitate, copii declarați greu adoptabili, copii cu dizabilități șamd.

Voi continua să urmăresc ce se va întâmpla în acest domeniu, la fel cum voi continua să accept orice colaborare cu persoane, instituții, organizații sau companii care chiar își doresc să facă lucruri pentru a îmbunătăți viața copiilor din sistemul de protecție din România. Cred cu tărie că siguranța, protecția și asigurarea cel puțin a unui nivel minim de demnitate umană nu ține de culoare politică sau de sectorul în care activăm. Nu putem avea o țară normală, o țară fericită sau o țară care să fie cu adevărat a tuturor românilor, dacă închidem ochii și nu facem ceva ACUM pentru copiii României. Pentru toți copiii României. În ultimii trei ani am făcut eforturi mari astfel încât politicienii să se așeze și să vorbească la aceeași masă pentru a găsi soluții reale. Schimbarea nu va veni din dezbinare, ci din colaborare.

Dacă vrei să vii cu orice propunere de acțiune pentru acest domeniu sau pentru alte domenii pentru care lupt în Parlamentul României, te invit să îmi scrii la contact@oanabizgan.com.