Sistemul de protecție a copilului – Partea a II-a: Adopțiile în România

Subiectul adopțiilor în România este unul în jurul căruia s-au creat de-a lungul timpului numeroase discuții. De cele mai multe ori, copiii din sistemul de protecție înseamnă mai mult cifre și statistici decât persoane în devenire, care au sentimente și trăiri și care au nevoie de atenție și de dragoste la fel ca oricare alt copil. Depersonalizarea copiilor, sau în unele cazuri lipsa unui mediu propice dezvoltării personalității sunt urmări pe care sistemul le duce după sine de mult prea mulți ani și care ar trebui tratate cu maximă seriozitate. Aceasta și datorită faptului că în lipsa unui mediu care să permită dezvoltarea fizică și mai ales psihologică, odată deveniți adulți, copiii crescuți în sistem, în special în structurile de tip rezidențial prezintă probleme de integrare în societate, dificultăți de adaptare și lacune în ce privește abilitățile de viață independentă. Necesitatea fiecărui copil de a crește într-o familie, unde să aibă parte de dragoste, grijă și protecție în proporții egale este motivul pentru care România și-a luat angajamentul de a închide treptat toate centrele mari de tip rezidențial. Dar până când vom ajunge acolo avem nevoie de soluții pentru copiii care se află acum în sistem. După cum am mai afirmat anterior, nu toți acești copii trebuie să fie adoptați, dar aceia în cazul cărora adopția este o soluție, trebuie să ajungă cât mai curând la o familie care să le asigure predictibilitate, siguranță și confort, atât material cât și psihologic.

Întreaga procedură, de la declararea adoptabilității să până la pronunțarea adopției de către instanțele de judecată reprezintă nu doar o succesiune de pași descurajatori, ci și un factor de stres, atât pentru copil cât și pentru familia care își dorește să adopte. Există, însă, și exemple fericite, care dau curaj și motivează persoanele care își doresc să adopte și care speră ca la capătul unui drum anevoios să aibă copilul căruia și-au dorit să îi fie alături.

În urma solicitării adresate DGASPC-urilor din țară, despre care am scris mai multe aici, am obținut inclusiv date referitoare la adopții și la adoptabilitate, date esențiale pentru realizarea unei imagini de ansamblu care să ne ajute să stabilim pașii următori care trebuie urmați pentru a putea avea o procedură de adopție eficientă. Măsurile luate pentru reformarea sistemului de protecție a copiilor și, în special, pentru reformarea procedurii de adopție trebuie să vină în urma unei înțelegeri profunde a situației actuale pentru ca lucrurile să se schimbe cu adevărat în bine.

Înainte de a creiona o imagine de ansamblu asupra situației procesului de adopție, trebuie evidențiată, din nou, importanța și necesitatea unei mai bune organizări a colectării datelor. Lipsa anumitor date, dar și lipsa unei centralizări la nivel de județ și la nivel național a datelor sunt probleme serioase care împiedică formarea unei imagini de ansamblu cu adevărat riguroasă. Datele colectate și centralizate despre vârsta, sexul, numărul copiilor din sistemul de protecție reprezintă informații esențiale, pe baza cărora se iau decizii privind viitorul și bunăstarea acestor copii.

Adoptabilitatea și adopția, două elemente care influențează viața copiilor din sistemul de protecție.

Așa cum am amintit în numeroase rânduri, principalul obiectiv care trebuie urmărit în cazul copiilor din sistemul de protecție este ca aceștia să crească și să se dezvolte în familie, fie că este vorba de familia biologică, de familii de plasament sau de familii adoptive. În cazul ultimei opțiuni, pentru ca adopția să fie posibilă, este nevoie mai întâi ca respectivul copil să fie declarat adoptabil. Acest fapt presupune acordul părinților (acolo unde este cazul), precum și al rudelor de până la gradul al patrulea la declararea adoptabilității. Practic, asistenții sociali au oblgația de a identifica familia imediată a minorului, precum și familia extinsă pentru a putea obține acest consimțământ. Mai mult decât atât, conform legislației actuale, pe parcursul întregului proces, părinții și familia extinsă trebuie să fie consiliați și consultați de două ori, fapt ce îngreunează destul de mult declararea adoptabilității. De asemenea, legislația în vigoare prevede termene destul de mari până când copilul care a fost luat în evidența serviciilor de protecție poate fi declarat adoptabil. Acestea sunt și unele dintre motivele pentru care, din cei peste 48 000 de copii aflați în sistem în anul 2018, doar 1 187 erau declarați adoptabili, conform datelor parțiale obținute de la DGASPC-uri.

Aceste situații se pot schimba în urma unei modificări legislative propuse de Guvern și la care am depus o serie de amendamente, despre care puteți citi mai multe aici.

După declararea adoptabilității, începe procesul propriu-zis de adopție. În ce privește cifrele referitoare la adopții, datele pentru ultimii ani ne-au arătat că tendința este una ascendentă, numărul adopțiilor fiind aproape dublu în anul 2018, față de anul 2013.

Chiar și așa, încă există în România copii declarați adoptabili care nu au fost adoptați, iar numărul lor nu este tocmai mic. Mulți dintre ei se regăsesc pe lista copiilor greu-adoptabili. Motivele pentru care acești copii sunt incluși în această listă sunt diverse, de la dizabilități până la vârste ridicate sau imposibilitatea de a despărți grupele de frați. Despre copiii greu-adoptabili am scris aici.

Din totalul celor adoptați, numărul celor cu profil greu adoptabil este unul foarte mic ceea ce confirmă importanța și necesitatea adoptării unor măsuri concentrate pe îmbunătățirea situației acestor copii. Dealtfel, proiectul de modificare a legislației privind adopția prevede și astfel de măsuri, menite să încurajeze adopția copiilor încadrați în categoria copiilor greu-adoptabili.

Cine sunt copiii care pot fi adoptați?

Ca în nici un alt domeniu, nici în cazul copiilor din sistemul de protecție nu poate fi făcută o analiză detaliată fără a cunoaște cât mai multe lucruri despre copiii asupra cărora acțiunile tale vor avea impact. Pentru a putea creiona soluții pentru procesul de adopție, este necesar ai întâi care este situația actuală strict pentru acest segment. Așa cum se poate observa și din grafic, distribuția pe grupe de vârste s-a mențiunut constantă de la an la an, acest lucru putând fi pus și pe seama grupării vârstelor pe intervale. Referitor la numărul de copii cuprinși în fiecare interval de vârstă, observăm că cei mai numeroși copii declarați adoptabili sunt cei cu vârste între 1 și 6 ani, în timp ce cele mai reduse numere se înregistrează în intervalul 14-18 sau chiar peste 18 ani.

Aceeași analiză poate fi făcută și pentru copiii adoptați. Din graficul atașat se observă că cei cele mai numeroase adopții se înregistrează în intervalul de vârstă 1-6 ani, cu rate mai scăzute pentru copiii cu vârste mai mari. În cazul copiilor de sub 1 an, situația stă puțin altfel. Deși majoritatea părinților adoptatori tind să își îndrepte atenția spre copii cu vârste cât mai mici, numărul mic de copii sub un an declarați adoptabili, dar și adoptați poate fi explicat de durata întregii proceduri, care poate dura chiar și 2 ani și jumătate, în situațiile fericite. Bineînțeles, diferențele există și sunt resimțite de la caz la caz.

Cea mai notabilă diferență între copiii declarați adoptabil și cei efectiv adoptați este regăsită la grupa de vârstă 10-13 ani, copiii mai mari având șanse mai mici de a fi adoptați.

În ce privește repartizarea după gen, numărul de fete, respectiv băieți declarați adoptabili este comparabil, fiind ușor mai ridicat în cazul băieților. Nu aceeași tendință se păstrează și la situația adopțiilor, unde rolurile se inversează, fetele fiind cele care sunt adoptate mai adesea decât băieții.

O altă categorie de copii asupra cărora am considerat important să atragem atenția este aceea a copiilor cu dizabilități. În funcție de gradul de dizabilitate, copiii din sistemul de protecție beneficiază de servicii diferite față de copiii tipici. În ce privește numărul copiilor cu dizabilități declarați adoptabili, acesta reprezintă un procent important din numărul total al copiilor declarați adoptabili. Diferențele majore sunt date de numărul copiilor cu dizabilități adoptați de-a lungul perioadei analizate, dar și de procentul din numărul total al copiilor cu dizabilități declarați adoptabili. În ambele situații diferențele dintre cifrele comparate sunt foarte mari. Acest lucru se traduce în practică prin șanse foarte mici pentru copiii din sistemul de protecție de a ajunge într-o familie. Unul dintre motivele pentru care acest număr este atât de scăzut este reprezentat de reținerea românilor în a-și asuma responsabilitatea creșterii și îngrijirii unui copil cu dizabilități, mai ales dacă este vorba despre un copil cu o dizabilitate gravă. Mai mult decât atât, nici serviciile pe care statul le pune la dispoziție nu sunt atât de suficiente și performante, astfel încât părinții să își poată asuma cu mai multă ușurință responsabilitatea creșterii și îngrijirii corespunzătoare a unui copil cu dizabilități. O posibilă soluție este extinderea adopțiilor internționale pentru copiii cu profil greu-adoptabil, printre care se numără și copiii cu dizabilități. Există numeroase familii din străinătate care își doresc un copil și care au o situație materială foarte bună putându-i oferi acestui copil viața fericită la care are dreptul. Mai multe detalii despre adopțiile internaționale și despre cum pot acestea îmbunătăți viața copiilor cu dizabilități din sistemul de protecție din România puteți citi aici.

Impactul economic al serviciilor de protecție a copilului

Dincolo de aspecte care țin de dezvoltarea armonioasă a copiilor și de impactul emoțional pe care viața în sistemul de protecție o are asupra copiilor, merită să amintim și componenta mult mai pragmatică, respectiv impactul economic pe care îl presupune întregul sistem. Conform unor studii realizate în legătură cu costurile aferente statului, plasarea în centre este de 6 ori mai scumpă decât prevenția (asistență socială pentru familiile cu risc de abandon) sau plasamentul copilului în familia extinsă sau substitutivă, de 3 ori mai scumpă decât plasamentul cu asistenți maternali și de două ori mai scumpă decât centrele mici, de tip parental. Aceste calcule au fost făcute fără cuantificarea costurilor sociale, de sănătate și siguranță pe care plasamentul copiilor în centre din România le are asupra bugetului statului. De asemenea, între 33 și 50% din personalul plătit din centrele de plasament nu au contact direct cu copiii. Toate aceste date dovedesc că declararea adoptabilității și încheierea mai multor adopții este benefică nu doar pentru copii, care au șansa de a trăi în familii, dar și pentru stat, costurile cu monitorizarea post-adopție fiind considerabil mai mici decât costurile cu asistenții maternali ori cu personalul din centrele de tip rezidențial.

Adopțiile naționale și adopțiile internaționale

Am amintit anterior de adopțiile internaționale. Adopția într-o țară din exteriorul României este posibilă, conform legislației actuale, dar numai în condiții specifice, printre care se numără ca adoptatorul sau unul dintre soții adoptatori să aibă și cetățenie română. În ultimii 10 ani, conform datelor analizate, numărul adopțiilor internaționale a fost nesemnificativ, chiar și în comparație cu adopțiile națioanale. Dacă am compara aceste numere cu numărul total al copiilor care ar putea fi declarați adoptabili – copiii din centrele rezidențiale, copiii aflați în plasament, cei care sunt îngrijiți de asiatenți maternali șamd, am observa că și numărul copiilor adoptați național este mult mai mic în comparație cu numărul acestora din urmă. Prin aceeași comparație, numărul adopțiilor internaționale este aproape nesemnificativ. Chiar dacă la nivel micro fiecare adopție încheiată este esențială pentru viața copilului sau copiilor care sunt adoptați, la nivel macro, atunci când privim situația de ansamblu, acest lucru se schimbă. Pe lângă empatie, este nevoie și de ancorare în realitate și de obiectivism, mai ales atunci când sunt aduse în discuție subiecte sensibile precum viața unui copil. În ce privește adopțiile internaționale, România are o istorie care ne-a predat niște lecții dure, pe care îmi place să cred că le-am învățat. Cred cu tărie că am ajuns la maturitatea necesară și la nivelul de responsabilitate instituțională și legislativă de care avem nevoie pentru a extinde adopțiile internaționale spre tările semnatare ale Convenției de la Haga, astfel încât fiecare copil să aibă dreptul de a crește într-o familie care să îl iubească așa cum merită.

Fiecare adopție încheiată reprezintă o șansă la o viață mai bună pentru unul sau pentru mai mulți copii care pot crește și se pot dezvolta în cadrul unei familii unde au parte de siguranță și stabilitate, dar și de dragostea și grija de care orice copil are nevoie. Cu toate acestea, lupta continuă dincolo de adopții. Trebuie nu doar încurajată adopția, ci este nevoie de îmbunătățirea întregului sistem de protecție. Mai mult decât atât, la nivel național, trebuie să înțelegem cauzele care au dus la separarea acestor copii de părinți și să le adresăm cu soluții sustenabile, astfel încât numărul copiilor care intră în sistem ca urmare a separării de părinții biologici să fie cât mai mic.